Stații de dedurizare a apei

 
Apa prelevată din pânzele freatice sau din izvoare conține substanțe dizolvate. Dintre acestea, prezența bicarbonaților de calciu și magneziu, în funcție de concentrația lor și de destinația apei, poate da naștere unor inconveniențe serioase.
În apă, bicarbonații de calciu și magneziu (substanțe solubile) sunt în echilibru cu carbonații de calciu și magneziu și cu bioxidul de carbon. Creșterea temperaturii apei provoacă eliberarea unei parti din bioxidul de carbon (care, fiind un gaz, este din ce în ce mai puțin solubil pe măsura ce crește temperatura), având drept consecința pierderea echilibrului anterior. Pentru a-l restabili, are loc o reacție chimică de producere de bioxid de carbon, transformând în același timp bicarbonații de calciu și magneziu în carbonați de calciu și magneziu, substanțe puțin solubile și care tind să se precipite formând depunerile numite “calcar” sau “piatră”.
Dedurizarea este procesul care elimină calciul și a magneziul din apă. Aceste două elemente, împreună cu prezența bicarbonaților, sunt principală cauza a depunerilor în interiorul instalațiilor termice sau casnice (sisteme de încălzire, mașini de calcat, de spălat etc.). De asemenea pot produce probleme mari și în procesele industriale.
Procesul de dedurizare se realizează în mod normal prin trecerea apei prin straturi de rășini cationice. Rășinile schimbă ionii de sodiu (Na+) cu care acestea sunt încărcate cu ionii de calciu și magneziu (Ca++ si Mg++) din apa de tratat. Când rășinile sunt “epuizate”, ele sunt pline de calciu și magneziu (Ca++ si Mg++) în timp ce conținutul de ioni de sodiu (Na+), necesari pentru schimb, este sărac. Aceasta duce la necesitatea regenerării rășinilor.